Lămuriri

Urs
Câteva lămuriri care mi-au fost solicitate atât de vânători cât și de către ecologiști – deși cei doi termeni nu se exclud (sau nu ar trebui să se excludă) unul pe celălalt. Am evitat până acum să intru în polemici privind probleme cum ar fi câinii de stână, vânătoarea în Deltă sau recenta chestiune a cotelor suplimentare pentru că senzația mea este că părțile sunt prea pâtimașe, neinformate decât parțial și tendențioase în prezentarea dovezilor. În plus nu am nici o calitate științifică sau oficială iar la una de chibiț imi dau dreptul doar o viață petrecută de copil în natură și lecturile privind comportamentul animal. Autoritatea în domeniul strict cinegetic ar putea fi mai degrabă morală decât practică, fiind un vânător iubitor de dobândă măruntă, nedoritor de trofee și căruia mai degrabă această activitate îi dă prilejul și motivația de a hoinări în natură. În general destui ecologisti mă consideră un asasin și destui vânători un bleg.
Acum cu privire la chestiunea cotelor suplimentare. În primul rând am serioase dubii privind metodologia de stabilire a lor. Cunosc foarte bine modalitatea de raportare a efectivelor de vânat care, în marea majoritate a cazurilor, se face din pix. Nu mă poate nimeni lămuri că nu este așa, am asistat la prea multe măsluiri. E bine cred, ca atunci când te gândești la asemenea probleme, să te ghidezi după faimoasa expresie ”folow the money” ca să îți dai seama unde s-a exagerat. În ceea ce mă privește singura cotă pe care o consider corectă este cea la pisicâ sâlbatică, mult mai prezentâ în terenuri și mai dăunătoare decât cred chiar vânătorii. Una din chestiunile ridicate de tabăra pro vânătoare a fost cea a banilor care se pierd. Este o problemă care nu mă interesează și nu ar trebui să primeze cand e vorba de fauna sălbatică a unei țări. Un aspect mai sensibil, pe bună dreptate ridicat de cinegeticieni este cel al echilibrului natural între specii, al pagubelor produse în gospodării și chiar cel al atacurilor asupra omului. Să le luăm pe rând. De pildă cazul râsului care ar amenința populația de cocoș de munte, cocoș de mesteacăn (cu ocazia asta și-au adus aminte de el) și cea de cervide juvenile. Noroc că am apărut noi, vânătorii, altfel nu mai existau nici cele câteva sute de exemplare de cocoș de mesteacăn? În primul rând un râs are un teritoriu de vânătoare imens pe care pagubele făcute de câinii de stână sunt înzecit mai mari. În al doilea rând (și știu ce spun) orice paznic de vânătoare care vede un râs îl va pușca numaidecât daca nu există șansa de a fi observat. Este și cazul lupului care în zone sălbatice, cu factor antropic redus este executat fără discuții mai ales pe timp de iarna – specialiștii știu foarte bine asta. Aceste exemplare mai sus amintite, care se ridica la … nu dau cifre pentru ca nu am cum, unde sunt raportate?. În ceea ce privește pagubele produse în gospodării vorbim de lup și urs. Categoric aici trebuie acordate despăgubiri sau în cazuri le în care se impune (și care constituie o majoritate, animalul revenind unde a reușit odata) faptașii trebuie eliminați. Mai rămân atacurile asupra omului unde avem un singur făptaș. În mod normal sunt de acord cu impușcarea dar au fost destule cazuri in care omul a fost singur vinovat. În mod normal ursul fuge de om iar atunci când nu o face e cazul să ne întrebăm dacă nu avem nici o vină. În consecințî, pentru cele 3 specii de mai sus părerea mea este râs nu, lup și urs în anumite condiții clare și cu procedură simplificata. Se prea poate ca, conservționist fiind, să am o părere distorsionată ușor. Mai rămâne cazul pisicii sălbatice care pe fondul înmulțirii câinilor vagabonzi și al femelelor de pisică domestică sălbăticită ridică o problemă serioasă fiind de asemenea bine reprezentată numeric. Dar și aici sunt destul de sigur că-și fac singuri vânătorii „dreptate”. Habar nu am cum se va sfârși acest conflict, pentru că el nu s-a terminat, o să vedeti. Important este că rezolvarea să fie realmente în folosul vieții sălbatice din România. De învățat pentru vânători că societatea civilă are un cuvânt greu de spus chiar dacă nu întrutotul corect. Vezi cazul câinilor de stână dezbătut o lună și rămas exact la fel cu efecte catastrofale asupra animalelor sălbatice sau cel al vânătorii în Deltă oprite complet cu efecte devastatoare asupra suprapopularii cu mistreț și mai rău, șacal…

Dan Păvăloiu

450 total views, no views today

Urmăriţi-mă şi pe:

Posted in Protectia animalelor and tagged , , , , , , , , , , , , , , with 8 comments.

Oameni nu-s, animale nu-s !

     Ceea ce s-a văzut în imagini nu este o scenă din filme de ficțiune. S-a întâmplat zilele trecute în Moinești, la Adăpostul Public de animale. Mai în fiecare zi, pe FB sau pe posturile de televiziune se pot urmări scene cu conținut, în esență, identic. Anii trecuți, un post de televiziune specializat în senzațional, difuza la oră de maximă audiență, în cadrul știrilor, un reportaj în care cațiva tineri din Buzău erau surprinși în timp ce chinuiau cu ferocitate, cu zâmbetul pe față, o biată pisică; am văzut tot la știri doi hăndrălăi cu aspect și gândire de pitecantrop care loveau sălbatic cu sapa un caluț care nu putea urni de pe loc o caruță supraîncărcată.

     În general numim asemenea indivizi folosind apelative ca „animale” sau „bestii”(din englezescul „beast”= animal). Numai că, în realitate, adevaratele animale nu se comportă niciodată așa. Conform principiilor care au facut posibilă evoluția speciilor (și conservarea lor) animalele nu ucid decât pentru a se hrani; rareori din alte motive – cum ar fi de pildă, apararea teritoriului. De asemenea, când ucid, o fac cât pot de repede și curat, fară a-și chinui inutil victima.

     Iată de ce, revenind la cazurile de mai sus, mă întreb cum ar trebui calificate asemenea specimene. Pentru că oameni nu-s, animale nu-s! Imi pare mult mai potrivit să numim asemenea reprezentanți ai speciei scursori ale societății, gunoaie umane sau indivizi abjecti; de fapt cred că nici nu există calificative care să cuprindă întru totul grozăvia unui asemenea comportament.

     Ca ființă superioară omul este dator să ocrotească toate animalele de pe Terra. Nu mă refer aici doar la dreptul fundamental la viață al tuturor viețuitoarelor ci și la un cod moral și etic neexplicit dar indisolubil legat (de catre mințile luminate ale omenirii), de ideea de umanitate. Față de animalele pe care le-am luat din natură (adică de unde le era locul) și le-am, să spunem, domesticit, avem obligații chiar mai mari; pentru că dezrădăcinându-le din mediul lor, le-am luat posibilitatea de a se hrăni și de a se adăposti singure. Foarte mulți oameni uită sau nici măcar nu știu toate acestea, situație cu care ne-am obișnuit. Când însă, la început de secol 21, în Europa, semeni de-ai noștri chinuie și batjocoresc animale cu zâmbetul pe față, se cheamă că avem o problemă gravă, noi, românii !

     Soluția cea mai eficientă și rapid izbăvitoare (s-au gandit la ea cred majoritatea celor care au văzut materialele video cu faptele incriminate mai sus) este sa le faci acestor indivizi exact ceea ce au facut ei acelor animale și eventual să difuzezi scena pe un post de televiziune. Mda, vise de-ale lui Tepeș… Revenind la viața reală, din câte cunosc, avem o lege de protecție a animalelor. Avem de asemenea Poliția Animalelor. Începutul este deci, promițător. Dacă acolo activează oameni la fel de devotați animalelor ca cel din Moinești, începutul pare promițător… Mai urmează să-l pună pe Vișinescu asistent social la vreun fost deținut politic !

Dan Mihai Păvăloiu

53 total views, no views today

Urmăriţi-mă şi pe:

Posted in Protectia animalelor and tagged , , , , , , with 2 comments.
Facebook
Facebook
Google+
Google+
http://www.danpavaloiu.ro/category/protectia-animalelor/">
YouTube
YouTube
Instagram